Poem

 

 S-a încheiat cu incertitudinea inimii mele.

Mi-am blocat cuvintele-n haosul decor,

Cu gândul că ai dispărut din noastră poveste.

Însă a mea inimă îţi mai şopteşte numele, de dor.

Palma mea atinge ceaşca de cafea, dulce şi amară,

Ca şi cum te-aş atinge într-o clipă de vagă speranţă.

Ochii negri mă cheamă, dar sunt atât de departe.

Iar tu…eşti doar o umbră ce nu mai se zbate.

Însă a mea inimă îţi mai sopteste numele-n noapte.

Şi cum viaţa e atât de vastă, îţi doresc numai bine:

Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.

Să-ţi dai voie să te simţi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi

Pentru ale tale greşeli, din care iubirile uneori

Din care iubirile uneori te lasă- Cu ochiii treji

Vocea raţiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile

 Nefăcute cu tine, vorbind de el,

Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte.

Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete…

Din păcate, nu ţi-am fost numită “ cealaltă jumătate”

Uneori, lăsăm trecutul să se piardă-n spate

Care deseori se caută prin toate nopţile pierdute.

M-a prins avântul citind toate cuvintele tale nespuse.

Tăcerea mea de-atunci s-a transformat în urlet.

“Simțind cum pierderea anilor în suflet pătrunde”